Am început să citesc Urme de bucurie și alte amintiri românești ale unei italience, de Sara Turetta, știind că nu va fi o lectură ușoară.

Nu știam însă cât de personal o voi simți.

Este povestea unei femei venite din Italia care a întâlnit în România o realitate pe care nu a mai putut s-o ignore. Este povestea câinilor fără stăpân, a suferinței lor și a unei lupte începute într-o perioadă în care protecția animalelor în România însemna, de multe ori, să te izbești de un zid.

Am citit unele pagini cu lacrimi în ochi.

Am citit despre câini înfometați, speriați, chinuiți și uciși. Despre adăposturi în care compasiunea părea să nu existe. Despre oameni pentru care viața unui animal nu valora aproape nimic.

Au fost momente în care am lăsat cartea jos.

Și am putut continua s-o citesc doar cu Lady și Ayla lângă mine.

Le atingeam și mă gândeam cât de diferită poate fi soarta unui câine numai pentru că, într-o zi, în drumul lui apare omul potrivit.

Cartea din perspectiva mea

Poate că această carte a avut asupra mea un impact atât de puternic și pentru că, în toți acești ani despre care povestește Sara Turetta, eu nu am trăit în România.

Am trăit în Germania, într-o lume în care ceea ce se întâmpla aici cu animalele fără stăpân nu făcea parte din realitatea mea de zi cu zi. O lume în care câinele este, pentru foarte mulți oameni, membru al familiei, în care educația lui este ceva firesc, iar responsabilitatea față de animalul pe care îl iei lângă tine nu mai trebuie explicată de fiecare dată de la zero.

Când m-am întors în România, după mai bine de douăzeci de ani, nu m-am așteptat să regăsesc atât de multe dintre lucrurile pe care credeam că le lăsasem în urmă.

Desigur, s-au schimbat lucruri. Ar fi nedrept să spun că nu s-a schimbat nimic. Există oameni extraordinari, asociații, veterinari și voluntari care fac enorm pentru animale.

Dar mentalitatea care produce problema este încă aici.

Câini nesterilizați. Pui abandonați. Câini lăsați pe stradă. Adăposturi publice pline. Bani cheltuiți pentru a gestiona consecințele, în loc să prevenim cauza.

Poate tocmai de aceea am citit Urme de bucurie cu sentimentul atât de apăsător că nu citesc doar despre România de acum douăzeci și cinci de ani.

Citesc despre o parte din România de astăzi.

Ce m-a durut cel mai tare

Poveștile Sarei Turetta încep cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.

Ar fi trebuit, poate, să citesc cartea și să mă gândesc: „Așa era România atunci.”

Dar suntem în 2026.

Și ceea ce îmi este cel mai greu să accept este că, multe dintre lucrurile despre care scrie Sara Turetta nu aparțin trecutului.

Poate tocmai de aceea cartea este atât de tulburătoare: oamenii, instituțiile și societățile despre care vorbește Sara Turetta nu sunt personaje inventate. Sunt reale. Iar unele dintre persoanele și structurile implicate atunci în gestionarea câinilor fără stăpân au rămas active, sub o formă sau alta, și în anii care au urmat.

S-au schimbat legi. Există mai multe organizații de protecție a animalelor. Există oameni extraordinari care salvează, sterilizează, tratează și caută familii pentru animale. Există veterinari implicați și există tot mai mulți oameni care își consideră câinele sau pisica parte din familie.

Și totuși, la baza problemei, s-a schimbat mult prea puțin. Încă trebuie să explicăm de ce sterilizarea este necesară. Încă există proprietari care lasă animalele să se reproducă și apoi încearcă să scape de pui. Încă găsim pui abandonați.

Încă se cheltuiesc bani pentru capturarea și gestionarea câinilor după ce aceștia au ajuns pe stradă, în timp ce prevenția prin sterilizare, identificare și educație rămâne mult prea adesea pe plan secund.

Continuăm, de prea multe ori, să plătim pentru consecințe în loc să prevenim cauza.

Neputința care se transformă în furie

Există însă în carte încă un fel de suferință pe care l-am recunoscut.

Nu este numai durerea pentru animale.

Este neputința în fața oamenilor.

Să știi ce ar trebui făcut. Să ai argumente. Să fii dispus să muncești. Să existe oameni care vor să ajute.

Și totuși să depinzi de cineva care poate spune „nu”.

De o semnătură.
De un funcționar.
De un primar.
De o instituție.
Uneori, pur și simplu, de bunăvoința unui om.

Este sentimentul acela greu de tradus perfect într-un singur cuvânt românesc pe care germana îl numește Machtlosigkeit: să te simți lipsit de putere în fața unei situații pe care o vezi limpede, dar pe care nu o poți schimba singur.

Cartea Sarei Turetta mi-a trezit de multe ori această furie.

Mă doare pentru că sunt româncă

Nu-mi place când aud străini vorbind despre România ca despre o țară în care animalele sunt tratate cu cruzime.

Mă doare.

Îmi vine să spun imediat: „Nu suntem toți așa.”

Și este adevărat. Nu suntem.

Cunosc oameni extraordinari care își dau timpul, banii și uneori o parte enormă din viață pentru animale. Oameni care se opresc pentru un câine lovit pe marginea drumului. Oameni care adoptă animale bătrâne sau bolnave. Oameni care sterilizează din banii lor câinii și pisicile altora. Oameni care nu așteaptă nicio recompensă.

Dar există un adevăr și mai incomod.

Uneori, când străinii ne critică pentru felul în care ne tratăm animalele, realitatea le dă dreptate.

Și asta mă doare mai mult decât critica însăși.

Ce putem învăța

O admir pe Sara Turetta nu numai pentru numărul animalelor salvate sau pentru ceea ce a construit.

O admir pentru că a continuat.

A continuat când ar fi fost mai ușor să plece.
A continuat când s-a lovit de indiferență.
A continuat când oamenii au dezamăgit-o.
A continuat când rezultatele păreau prea mici în comparație cu dimensiunea problemei.

Proiectele noastre sunt mult mai mici. Dar încercăm să învățăm din experiența celor care au trecut înaintea noastră pe acest drum.

Iar una dintre lecțiile cele mai importante este că nu putem salva la nesfârșit consecințele abandonului.

Trebuie să prevenim.

Prin sterilizare.
Prin identificare.
Prin responsabilizarea proprietarilor.
Și, poate cel mai important pe termen lung, prin educație.

Pentru că un copil care învață astăzi ce înseamnă responsabilitatea față de un animal poate deveni adultul care mâine nu-și va abandona câinele la marginea unui sat.

Pentru mine, Urme de bucurie ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți cei care se implică în salvarea și protecția animalelor. Nu doar pentru a înțelege de unde am pornit, ci și pentru a învăța din experiența celor care au început această luptă cu mult înaintea noastră – din reușitele lor, din greșeli, din obstacole și, mai ales, din ceea ce au reușit să schimbe.

Cei care venim după ei nu trebuie să inventăm totul de la început. Putem învăța din experiența lor și putem încerca să ducem schimbarea mai departe, fiecare acolo unde poate.

Și totuși, bucurie

Titlul cărții mi se pare cu atât mai frumos după ultima pagină.

Pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor cumplite despre care vorbește, cartea nu este numai despre cruzime.

Este și despre oamenii care aleg să fie altfel.

Despre cei care ajută fără să întrebe ce primesc în schimb.

Despre cei care, atunci când întâlnesc suferința, nu întorc capul.

Despre câinii care, după frică, foame și durere, ajung într-o zi să doarmă liniștiți lângă omul lor.

Poate că nu putem schimba întreaga lume.

Dar putem schimba întreaga lume a unui animal.

Și putem încerca să lăsăm în urma noastră câteva urme de bucurie.

Urme de bucurie este pentru mine o lectură obligatorie pentru cei implicați în protecția animalelor. Este dureroasă, revoltătoare și uneori greu de dus până la capăt.

Dar este și o carte despre speranță.

Eu am citit-o cu Lady și Ayla lângă mine.

Și cred că nu aș fi putut s-o citesc altfel.