Introducere
Există ani pe care îi închizi cu liste, obiective și planuri. Și există ani pe care îi închizi cu o respirație mai adâncă. Retrospectiva anului 2025 aparține, pentru mine, celei de-a doua categorii.
2025 nu a fost un an spectaculos, dar a fost un an plin. Nu un an al grabei, ci unul în care lucrurile s-au așezat, uneori pe nesimțite. Un an în care am învățat să mă uit mai atent la ce trăiesc, nu doar la ce fac.
Am adunat în el scris, drumuri, oameni, pauze, întrebări și bucurii simple. Am fost pe drumuri, dar m-am întors. Am început lucruri noi, am continuat altele și am lăsat câteva să se termine. Și, mai ales, am început să trăiesc mai aproape de ritmul meu.
Această retrospectivă a anului 2025 nu este despre realizări bifate sau concluzii definitive. Este o privire înapoi, sinceră și calmă, asupra unui an care nu m-a împins înainte, ci m-a așezat.
Cele mai importante teme și momente ale anului 2025
2025 nu a fost un an al spectacolelor mari sau al bifelor rapide. A fost un an în care lucrurile s-au așezat încet, uneori tăcut, alteori prin decizii care au cerut curaj. Privind înapoi, nu pot spune că a fost „ușor”, dar a fost profund coerent. Un an în care am început să trăiesc mai aproape de mine, cu mai puțină grabă și mai mult discernământ.
Temele care au definit acest an nu au apărut izolat. Ele s-au legat unele de altele și au construit, pas cu pas, un mod de a fi mai clar, mai onest și mai responsabil – față de mine, față de cei din jur și față de animalele care fac parte din viața mea. 2025 a fost un an al alegerilor asumate, nu al reacțiilor automate.
Privit ca un întreg, anul acesta a stat sub semnul așezării: a ritmului, a relațiilor, a casei, a muncii mele și a implicării mele în lume. De aici decurg și temele centrale ale acestei retrospective – nu ca etape separate, ci ca părți ale aceluiași proces.
Așezarea personală – un proces interior de clarificare și stabilizare
Așezarea personală nu a venit ca un moment spectaculos și nici ca o decizie luată într-o zi anume. A fost un proces lent, uneori aproape invizibil, în care am început să simt mai clar ce mi se potrivește și ce nu mai are loc în viața mea. 2025 a fost anul în care nu am mai forțat lucrurile să se întâmple, ci le-am lăsat să se clarifice în ritmul lor.
Pentru mine, așezarea a însemnat în primul rând să nu mai trăiesc din tensiune. Să nu mai iau decizii din grabă, din presiune sau din dorința de a demonstra ceva. Am început să observ mai atent ce mă obosește, ce mă agită inutil și ce, dimpotrivă, mă liniștește și mă adună. Din această observare au venit și schimbările.
Așezarea personală a însemnat și limite mai clare. Nu spuse cu duritate, ci cu calm. Limite față de oameni, față de ritm, față de așteptările altora și, poate cel mai important, față de propriile mele tendințe de a face prea mult. Am învățat că a fi prezentă și coerentă este mai valoros decât a fi permanent disponibilă.
Un alt aspect al acestui proces a fost acceptarea. Acceptarea faptului că nu toate lucrurile trebuie rezolvate, explicate sau accelerate. Că unele relații se așază, altele se încheie, iar unele rămân exact așa cum sunt. Așezarea nu a venit din control, ci din renunțarea la el.
Privind în urmă, îmi dau seama că această așezare interioară a fost fundamentul tuturor celorlalte teme ale anului. Din ea au pornit alegerile legate de ritm, de casă, de muncă și de implicarea mea în lume. Fără ea, nimic din ce a urmat nu ar fi fost posibil în forma în care s-a întâmplat.
În luna mai, peste toate temele personale, s-a așezat o frică veche. Alegerile au adus cu ele o nesiguranță care nu a fost doar politică, ci profund personală. Pentru câteva săptămâni, a apărut din nou gândul că s-ar putea să fiu nevoită să plec din România. Nu ca dorință, ci ca posibilitate reală. A fost o teamă tăcută, greu de explicat, legată de pierderea stabilității construite cu răbdare, de ideea de a lăsa din nou în urmă un „acasă” care, de data aceasta, chiar devenise acasă. Nu a fost panică, ci o neliniște adâncă, care m-a făcut să conștientizez cât de importantă este pentru mine siguranța, continuitatea și dreptul de a rămâne.
Ritmul meu – mai lent, mai ales – o schimbare conștientă de tempo și priorități
Dacă aș descrie 2025 printr-un singur cuvânt legat de ritm, acesta ar fi încetinire. Nu ca retragere din viață, ci ca alegere conștientă de a nu mai trăi în contratimp cu mine însămi. Ritmul meu s-a schimbat nu pentru că „a trebuit”, ci pentru că am început să simt tot mai clar când ceva era prea mult, prea repede, prea zgomotos.
Această schimbare nu s-a văzut spectaculos din exterior. Nu a fost un an în care să fac mai puține lucruri, ci un an în care am început să le fac altfel. Cu mai multă atenție la cum mă simt înainte, în timpul și după. Am renunțat treptat la ideea că valoarea mea stă în viteză, în multitasking sau în a fi mereu „la zi”.
Ritmul mai lent a însemnat și priorități reașezate. Am ales mai des ce merită timpul meu și ce nu. Am lăsat spațiu între lucruri, pauze reale, momente fără scop productiv. Nu ca un lux, ci ca o necesitate. Din acest spațiu a venit mai multă claritate, mai puțină oboseală și o stare generală de coerență.
Un lucru important a fost să accept că nu toate ritmurile din jurul meu sunt și ale mele. Că pot merge mai încet fără să rămân în urmă. Că pot spune „mai târziu” sau „nu acum” fără să pierd ceva esențial. Ritmul meu a devenit un filtru: dacă ceva nu se potrivea cu el, probabil nu era potrivit pentru mine, cel puțin nu în acel moment.
Privind înapoi, îmi dau seama că acest tempo mai lent a susținut toate celelalte alegeri din 2025. A fost cadrul în care am putut să fiu prezentă, atentă și onestă cu mine. Nu un an trăit pe fugă, ci unul trăit în pas cu mine.
Tihna casei noastre – spațiul care a devenit sprijin și refugiu
În 2025, casa noastră nu a fost doar locul în care ne întorceam la final de zi. A devenit un spațiu activ de tihnă, un sprijin constant într-un an în care am avut nevoie de stabilitate și liniște. Nu ca izolare față de lume, ci ca punct de reîntoarcere la mine.
Tihna casei noastre nu este doar despre spațiu, ci și despre oamenii care îl locuiesc. Prezența lui Mister D. a adus în acest an un tip de liniște diferită: una calmă, matură, care nu are nevoie să fie explicată sau justificată. O liniște care nu ocupă loc, dar îl face mai sigur. A fost despre a fi împreună fără presiune, despre normalitate, despre seri simple și despre sentimentul că „acasă” nu este doar un loc bine organizat, ci o stare care se construiește în timp, din gesturi mici și prezență constantă.
Tihna nu a însemnat lipsa activității, ci lipsa tensiunii. Lucrurile făcute fără grabă, dimineți fără planuri stricte, seri în care timpul nu mai trebuia „umplut”. Casa a început să susțină ritmul meu mai lent, nu să-l contrazică. A devenit un loc în care nu trebuia să performez, să demonstrez sau să explic nimic.
Am realizat cât de mult contează un spațiu care nu cere nimic în schimb. Un loc în care pot fi obosită fără să fie o problemă, tăcută fără să fie incomod, prezentă fără să fiu „productivă”. Tihna casei noastre a fost fundalul discret pentru toate procesele interioare din acest an.
Această tihnă s-a construit din detalii mici: lumină caldă, colțuri familiare, ritmuri repetabile. Din faptul că nu am mai simțit nevoia să schimb, să optimizez sau să îmbunătățesc totul. Unele lucruri au fost lăsate exact așa cum sunt, pentru că erau suficient de bune.
Privind în urmă, îmi dau seama că fără acest spațiu de refugiu, multe dintre clarificările lui 2025 ar fi fost mult mai greu de dus. Tihna casei noastre nu a fost un decor, ci un sprijin tăcut, mereu prezent, care a făcut posibilă așezarea din interior.
Lady și Baby Yoda – viața trăită conștient alături de animalele mele
În 2025, viața mea alături de Lady și Baby Yoda nu a fost una liniștită în sensul idealizat al cuvântului. A fost o viață reală, cu ritmuri diferite, nevoi diferite și ajustări continue. Tocmai de aceea, a fost una trăită mult mai conștient.
Baby Yoda nu este un motan calm și retras. Are propriul lui ritm, intens și imprevizibil. Vrea apropiere, caută contact, cere mângâiere – dar atunci când primește prea mult, nu știe întotdeauna cum să gestioneze emoția. Reacționează brusc: mușcă, atacă, pleacă. Nu din răutate, ci dintr-o dificultate reală de autoreglare. Viața cu el m-a învățat să citesc semnale fine, să respect limitele invizibile și să accept că dorința de apropiere poate coexista cu nevoia de distanță.
Lady, la rândul ei, îl acceptă în felul ei. Nu îl respinge, dar nici nu își dorește să mă împart. Relația noastră este una profundă, stabilă, iar prezența unui alt animal aduce inevitabil tensiuni subtile. Lady cere claritate, consecvență și loialitate. Nu prin gesturi dramatice, ci printr-o prezență care spune: „eu sunt aici”. A trăi cu amândoi înseamnă să gestionez nu doar relații separate, ci și dinamica dintre ei.
Această conviețuire m-a obligat să fiu atentă, prezentă și flexibilă. Nu există soluții simple, rețete sau echilibru perfect. Există doar ajustare continuă, observație și acceptarea faptului că armonia nu înseamnă lipsa conflictului, ci capacitatea de a rămâne în relație fără a forța lucrurile.
Într-un an al așezării, viața cu Lady și Baby Yoda nu a fost un refugiu liniștit, ci un spațiu de învățare. Despre limite, despre ritmuri diferite și despre cât de important este să nu cer calm acolo unde nu există, ci să construiesc siguranță pas cu pas.
Din afară, totul pare liniștit; adevărata lor relație se vede în priviri și în bucuria cu care se reîntâlnesc după ce am fost plecați cu Lady.
Prietenia – oameni care au intrat, au revenit sau au plecat
Prietenia a fost una dintre temele cele mai sensibile ale anului 2025. Nu pentru că ar fi fost spectaculoasă, ci pentru că m-a pus față în față cu lucruri pe care încă nu le înțeleg pe deplin. Mai ales plecarea unor oameni din viața mea. Nu prin conflicte deschise, nu prin rupturi dramatice, ci printr-o îndepărtare lentă, uneori tăcută.
Am realizat că nu toate relațiile se termină cu explicații clare. Unele se sting fără un motiv pe care să-l pot numi sau corecta. Și, oricât de mult mi-ar plăcea să cred că totul poate fi înțeles, adevărul este că nu toate plecările au un sens accesibil. Unele nu sunt despre greșeli, ci despre drumuri care nu mai merg în același ritm.
În același timp, 2025 a adus și oameni care au revenit. Relații vechi, reluate cu mai multă maturitate, cu mai puține așteptări și cu o înțelegere diferită a limitelor. Revenirile acestea nu au fost o întoarcere la ce a fost, ci o formă nouă de a fi în relație. Mai simplă, mai așezată, mai reală.
Au fost și oameni noi, intrați în viața mea firesc, fără promisiuni mari. Oameni cu care lucrurile au curs ușor, tocmai pentru că nu a fost nevoie să fie forțate. Prezențe care nu au cerut explicații, ci doar autenticitate.
Cea mai mare provocare pentru mine a rămas acceptarea faptului că prietenia nu este un contract pe viață. Că plecarea cuiva nu invalidează ce a fost, dar nici nu trebuie justificată până la epuizare. Am început, timid, să accept că pot păstra recunoștința pentru ce a existat, chiar dacă nu mai există acum.
2025 nu mi-a adus răspunsuri clare despre plecări. Mi-a adus însă mai multă blândețe față de mine în aceste momente. Și poate asta a fost lecția cea mai importantă: nu să înțeleg totul, ci să pot rămâne întreagă chiar și atunci când nu înțeleg.
Blogul meu – începutul și construirea unei voci proprii
Prin blogul meu îmi doresc să transmit o viziune clară asupra relației cu animalele de companie: aceea că ele sunt membri ai familiei, nu accesorii și nu „probleme de gestionat”. Locul lor este lângă omul lor, în viața de zi cu zi, nu într-o cușcă în fundul grădinii, ținuți departe ca să nu murdărească sau să nu strice gazonul. Cred într-o conviețuire bazată pe responsabilitate, respect și prezență, nu pe izolare. Scrisul meu pornește din această convingere și își propune să o ducă mai departe, cu calm și argumente, nu cu judecăți.
2025 a fost anul în care blogul meu a trecut de la idee la realitate. Nu ca un proiect perfect conturat de la început, ci ca un proces de explorare, ajustare și curaj. A scrie public a însemnat, pentru mine, să-mi asum o voce fără să știu dinainte exact cum va fi primită. Nu am pornit cu strategii mari, ci cu nevoia de a pune ordine în gânduri și de a spune lucrurile așa cum le trăiesc.
Construirea blogului a fost un exercițiu de răbdare. Am învățat să nu grăbesc forma, să las conținutul să se așeze și să accept că vocea mea se clarifică pe parcurs. Nu a fost despre a scrie mult, ci despre a scrie onest. Despre a rămâne fidelă valorilor mele, chiar și atunci când asta înseamnă să nu bifez așteptări sau tendințe.
De fapt, totul a început exact cu un an înainte, odată cu retrospectiva anului 2024. A fost primul moment în care am pus cap la cap un an din viața mea și l-am așezat în cuvinte. De acolo, scrisul nu a mai fost un gând abstract, ci un proces care a cerut continuitate.
Blogul a devenit, treptat, un spațiu coerent cu mine: calm, reflexiv, atent la nuanțe. Un loc în care pot lega experiența mea profesională de viața de zi cu zi, fără să le separ artificial. În 2025, nu am construit doar pagini și articole, ci încrederea că vocea mea merită spațiu și timp.
O parte din aceste gânduri și din felul meu de a vedea relația cu animalele se regăsesc în articolele de pe blog, pe care te invit să le citești mai departe, în ritmul tău.
Protecția animalelor – Aradul responsabil – implicarea activă și direcția spre viitor
Implicarea mea în protecția animalelor a căpătat în 2025 o direcție mai clară și mai asumată. Nu a mai fost doar o preocupare constantă, ci un demers orientat spre responsabilitate și dialog. „Aradul responsabil” nu este un slogan, ci o nevoie reală: de structură, de colaborare și de soluții care să țină cont atât de animale, cât și de comunitate.
Acest an a însemnat pași făcuți cu răbdare, nu cu impuls. Am ales să mă implic acolo unde pot aduce claritate și să susțin ideea de responsabilitate pe termen lung. Un exemplu este articolul despre artificii și impactul lor asupra animalelor, în care am încercat să explic, argumentat și calm, de ce acest subiect nu este unul emoțional, ci unul de bun-simț și conviețuire. Am căutat punți de comunicare, nu confruntări sterile, pentru că protecția animalelor nu se face din reacție, ci din consecvență.
Direcția spre viitor s-a conturat tocmai din această așezare: mai puțin activism de moment, mai multă construcție. Mai puține gesturi simbolice, mai multă muncă invizibilă. Este un drum care nu promite rezultate rapide, dar care are șanse reale să producă schimbare.
Alte momente deosebite din 2025
Unele momente nu au nevoie de explicații.
Au fost trăite, simțite și rămân întregi fără să fie puse în cuvinte.
În acest capitol las imaginile să vorbească singure.
Cu ce mă mândresc în 2025
În 2025, mândria mea nu vine din lucruri spectaculoase, ci din continuitate. Din faptul că am rămas prezentă acolo unde, de obicei, e ușor să renunți. Am început anul cu retrospectiva lui 2024 și, odată cu ea, cu un exercițiu de sinceritate și disciplină: să privesc lună de lună ce se întâmplă și să pun asta în cuvinte. Nu a fost mereu ușor, dar am rezistat. Și faptul că nu m-am oprit spune mult despre mine.
Un alt lucru de care mă mândresc este participarea la #tabaradecopywriting. A fost mai mult decât un context de învățare; a fost un spațiu de întâlnire cu oameni talentați, generoși și vii. Acolo am cunoscut oameni care m-au provocat să cresc, să-mi clarific vocea și să am mai multă încredere în ce fac. Întâlnirea cu Ion, cu Andra și cu mulți alții a fost parte din acest proces de deschidere și apartenență.
În cadrul taberei am ajuns și la o limită personală. Am făcut un video sub presiunea timpului și l-am făcut public, deși nu era un format în care mă simțeam confortabil. Nu a fost un moment ușor, dar a fost unul asumat. Mă mândresc nu cu rezultatul, ci cu faptul că nu m-am retras când a devenit inconfortabil. Am testat o zonă nouă, am simțit unde e limita mea și am trecut prin asta cu onestitate.
Faptul că, la final, am câștigat un premiu – o ședință cu Denisa – a fost o confirmare frumoasă, dar nu esența. Esența a fost drumul până acolo: curajul de a fi prezentă, de a mă expune cu măsură și de a rămâne deschisă la feedback. Premiul a venit ca un semn că munca făcută cu seriozitate și răbdare nu rămâne nevăzută.
Am avut onoarea să citesc cartea Die Wellenflüsterin înainte de publicare, în cadrul Leserinnenteam. A fost o experiență specială să pot face schimb de impresii atât cu celelalte cititoare din echipă, cât și cu autoarea, Julia Stirling. Am citit atent, am scris feedback și sper ca prin comentariile mele să fi contribuit, măcar puțin, la dorința cât mai multor oameni de a descoperi această carte. În prezent fac parte din Leserinnenteam pentru noua carte a Julia Stirling, Der Kuss des dunklen Herzogs, care urmează să apară la 1 ianuarie 2026.
Mai este un lucru de care mă mândresc în 2025: faptul că am reușit să scap de câteva kilograme în plus. Nu ca performanță, ci ca semn că am avut grijă de mine, de corpul meu și de cum mă simt în el. Da, adevărul e că o parte dintre ele s-au întors acum, de Crăciun – și e în regulă. Pentru mine, important nu este cifra, ci faptul că știu că pot, când vreau și când are sens pentru mine. Fără dramatizare, fără pedepse, fără presiune.
Privind în urmă, mă mândresc cu felul în care am ales să cresc: fără grabă, fără comparații inutile, dar cu perseverență și respect față de propriul ritm.
Ce am învățat despre mine în 2025 (și ce decizii bune au venit din asta)
2025 mi-a arătat că pot avea încredere în mine mai mult decât credeam. Că pot lua decizii bune fără să le analizez excesiv și fără să aștept mereu confirmări din exterior. Am învățat că intuiția mea funcționează cel mai bine atunci când nu o grăbesc și nu o pun sub presiune.
Una dintre cele mai bune decizii ale mele a fost să-mi acord timp. Timp pentru scris, pentru reflecție, dar și timp pentru pauze reale. Am ales să nu transform fiecare idee într-un proiect și fiecare oportunitate într-o obligație. Această selecție conștientă m-a ajutat să rămân coerentă și să nu mă risipesc.
Am mai învățat că nu trebuie să fiu constant „în formă” ca să fie bine. Că pot avea perioade mai lente fără să pierd direcția. Din aceste lucruri mici s-au născut decizii mari, luate calm și cu mai multă încredere.
Ce a mers bine în 2025 (mai ales dincolo de planuri)
Au mers bine lucrurile care nu au fost planificate în detaliu. Concediile au fost exact așa. Mexicul, Balatonul, Spania nu au fost evadări, ci pauze care m-au reconectat cu bucuria simplă de a fi undeva fără scop, fără listă, fără „trebuie”.
Am mers bine și atunci când am ales să fiu prezentă, nu eficientă. Să privesc, să gust, să mă opresc. Am redescoperit cât de mult contează să schimbi decorul, nu ca să fugi de ceva, ci ca să te întorci mai întreagă.
A mers bine și faptul că am știut să mă bucur. Fără să transform bucuria în performanță și fără să o minimalizez. 2025 mi-a arătat că seriozitatea nu exclude veselia, ci poate coexista cu ea.
Pentru ce sunt recunoscătoare în 2025 (și ce las în urmă)
2025 mi-a adus multe momente pentru care simt recunoștință fără să fie nevoie de cuvinte mari. Drumuri, zile fără program și clipe în care nu a trebuit să se întâmple nimic spectaculos ca să fie bine. Lumină, căldură, apă, mișcare și sentimentul acela rar în care viața, pur și simplu, curge.
Plecările și întoarcerile au avut un rol important anul acesta. Mexic, Balaton și Spania nu au fost evadări, ci pauze bune, trăite cu bucurie și fără presiunea de a demonstra ceva. Au fost exact atât cât trebuia și au lăsat în urmă liniște, nu dorința de a fugi mai departe.
Recunoștința mea se îndreaptă și spre Mister D., pentru iubirea calmă și matură, pentru stabilitatea care nu se impune și pentru acel sentiment de „acasă” care nu ține de un loc, ci de o relație care are sens.
Viața trăită alături de Lady și Baby Yoda rămâne un reper zilnic. Iubirea dintre noi nu e mereu simplă, dar e vie, construită din atenție, limite și ajustări. Ei mă țin prezentă, atentă și ancorată în lucrurile care contează cu adevărat.
Privesc cu recunoștință și spre un moment aparent întâmplător din 2024: întâlnirea cu Judith și blog challenge-ul ei „Jahresrückblick 2024”. De acolo a pornit primul articol publicat pe blogul meu, blog creat tot atunci. Urmărind-o și citind, a apărut dorința de a scrie. Adevărat e că mi-au mai trebuit încă vreo șase luni până să chiar încep, dar unele lucruri au nevoie de timp ca să se așeze înainte să prindă formă.
Anul acesta am ales să las în urmă presiunea de a înțelege tot și de a explica tot. Las graba, comparația și ideea că lucrurile valoroase trebuie neapărat să fie grele. Le las aici, cu recunoștință, și merg mai departe un pic mai ușoară – și, sper, un pic mai zâmbitoare.
Printre amintirile care au rămas puternic cu mine se numără și ziua petrecută în Salina Praid, la evenimentul Tasting of Transilvania. A fost o zi plină de muzică, râsete, mâncare bună și vin, trăită cu poftă de viață alături de prietena mea Rozi. Faptul că, la doar câteva luni după, salina Praid s-a inundat și probabil nu va mai putea fi vizitată niciodată face ca această amintire să fie cu atât mai prețioasă. Rămâne o zi intensă, veselă și vie, pe care o port cu mine exact așa cum a fost.
2025 în cifre (așa cum le simt eu)
Retrospective scrise: 5 (am avut nevoie de jumătate de an ca să încep, dar am mers până la capăt)
Articole pe blog: 23 (câte au ieșit, nu câte „ar fi trebuit”)
Proiecte începute: 5 (inclusiv cele care încă sunt în lucru)
Workshop-uri / tabere la care am participat: 4
Videouri făcute, deși mi-a fost greu: 1 (și a contat)
Călătorii care mi-au făcut bine: 3 – Mexic, Balaton, Spania
Câini: 1 (Lady)
Pisici: 1 (Baby Yoda)
Zile fără program: mai multe decât în alți ani (și se simte)
Kilograme date jos: câteva bune
Kilograme puse la loc de Crăciun: și ele sunt tot „în cifre” 😄
Lucruri pe care nu le mai car cu mine: suficient de multe
Ce voi face diferit (mai bine) în 2026
În 2026 vreau să fac lucrurile mai rar și mai conștient.
Să nu mai pornesc din obligație sau din „așa ar trebui”, ci din sens și disponibilitate.
Vreau să spun „nu” mai ușor, să mă opresc mai devreme și să nu mai corectez din mers lucruri care, de fapt, nu-mi aparțin.
Proiecte mari pentru 2026
În 2026 îmi doresc să continui să cresc, dar fără grabă:
- să învăț să folosesc Instagram mai natural, mai apropiat de mine
- să mă împrietenesc mai bine cu Canva, fără stres
- să dezvolt mai departe munca mea cu Lady și să pot transmite din experiența mea și altor oameni
- să ajut oamenii să-și înțeleagă mai bine câinii, dincolo de mituri și rețete rapide
- să las proiectul Aradul Responsabil să crească în ritmul lui, sănătos și realist
Nu toate trebuie să se întâmple „repede”. E suficient să se întâmple bine.
Așa poți lucra cu mine în 2026
În 2026 poți lucra cu mine dacă îți dorești sprijin real în relația cu câinele tău, nu soluții rapide sau rețete universale.
Lucrez cu oameni care vor:
- să-și înțeleagă câinele mai bine, dincolo de etichete și teorii la modă
- să construiască o relație bazată pe calm, respect și încredere
- explicații adaptate situației lor concrete, nu reguli aplicate mecanic
Sunt deschisă la discuții, întâlniri, colaborări și proiecte legate de educația câinilor, viața cu câinele și protecția animalelor, atât la nivel individual, cât și în inițiative mai ample.
Dacă simți că ritmul și abordarea mea ți se potrivesc, îmi poți scrie la doginharmonymdw@gmail.com
Motto pentru 2026
Lasă un răspuns