Pico la veterinar
Am știut…de mi-aș fi ascultat sufletul…. nu tu prietenie, nu tu mâncare….m-am înșelat! Acum am ajuns într-o cutie, în întuneric. M-au înșfăcat brutal, nu m-am putut apăra, lăbuța m-a durut așa de tare…Mi-au legat botul, n-am putut să mușc și nici mâncare nu mi-au dat. Mă zguduie, unde sunt?…
„Trebuie să amputăm lăbuța, infecția a ajuns la os.”
Hmmmm, oameni străini, mirosuri străine, lumina orbitoare, zgomote, multă energie, stres, frică și durere. Durerea asta mare și foamea, de mult n-am mai mâncat…întuneric și liniște.
„S-a trezit. Îl puteți lua acuma, l-am și castrat să poată călătorii. L-am vaccinat, doar deparazitarea mai trebuie să o primească. Și purici are, împotriva lor ajută preparatul acesta. Și dați-i și tabletele astea pentru viermi.”
Unde sunt? Unde sunt ortacii mei? Cine sunt oamenii ăștia? Și de ce e așa lumina aici? Mi-e foame….și …unde mi-e lăbuța? Aici nu mai e nimic, când încerc să o mișc. Tot mă doare, nu numai lăbuță. Ohhhhh….și în spate….între picioare…..Pute aici, mi-e rău….Și mi-e foame……. și mă zguduie așa tare……..
„Se va acomoda repede în adăpost. Îl punem în grupa G, acolo sunt mulți câini de pe stradă. Cu ei se va înțelege că și el vine de pe stradă. Se cunoaște cu viața în haită. Pentru început rămâne 2 zile în boxa asta, apoi îl punem cu ceilalți.”
Nu pot să umblu, îmi lipsește o lăbuță. Și mă doare. Mi-e foame și mi-e rău.
„Na puiule, acuma te punem împreună cu prietenii tăi, aici poți aștepta transportul spre o viață mai bună. Precis călătoria ta va merge în curând spre Germania. și totul va fi bine pentru tine.”
Nu pot fugi când ei mă amenință. Sub privirea lor nu am voie să mă mișc nici la mâncare și nici măcar la apă. Mă fixează cu privirea imediat ce încerc să mă mișc. Mai bine rămân nemișcat și aștept ca ei să adoarmă. Atunci mă furișez la resturile de mâncare lăsate de ei și la apă. Sunt șiret, trebuie să fiu atent și să observ. Nici acum nu știu unde sunt oamenii mei care m-au hrănit, unde e bunicuța aia cu batic care mă tot mângâia pe cap când mă apropiam șchiopătând? Unde e muncitorul de pe șantier care împărțea ujina cu mine?
De ce nu pot fugi de aici? Peste tot sunt garduri. Sunt închis într-o cușcă și nu pot nici măcar să mă feresc de ceilalți câini, când îmi arată că nu mă vor în haita lor. Nu pot să plec, sunt închis. Așa încerc să mă retrag, să fiu invizibil, să nu-și îndrepte nimeni atenția asupra mea. Și oamenii în care am avut încredere sunt brutali cu mine. Pot doar să mușc, ca să mă lase în pace. Dar nu mă lasă, mă atacă, se uită la mine, pun mâna pe mine. Nu-mi place, nu mă pot apară.
Călătoria lui Pico în Germania
„Azi a venit ziua ta cea mare! Azi pleci în Germania. Poți merge la femeia ce te-a văzut în internet și te vrea! S-a îndrăgostit de ține. Se va îngriji de tine, îți va face toate poftele, te va răsfață. Vei primi mâncare, jucării și vei avea și alți câini cu care să te joci. Va fi cerul pe Pământ pentru ține. Vei primi mâncarea cea mai bună, un loc de dormit, poți să stai și pe canapea, te vei plimbă cu doamna!”
Ce vorbește omul asta? Eu vreau iar pe stradă, unde m-am născut. Aici nu mă cunosc, cine sunt ceilalți câini? Cine sunt oamenii? Unde-i cartierul meu? Îl voi găsi, trebuie să-l găsesc, acolo sunt acasă, acolo mă cunosc, acolo mă simt în siguranță, trebuie să mă întorc înapoi!
Iar sunt într-o cutie strâmtă și iar mă zdruncină. Din fericire sunt singur, fără alți câini. Sunt şi alți câini pe aici, îi miros, se ușurează în cutiile lor, simt mirosul. Da miroase a frică și stres. Dar cutia mea o am doar pentru mine. Suntem de mult pe drum, sunt obosit și înfometat. Am mâncat ceva, era ceva mâncare în cutie. M-au închis în cutie și au plecat cu mine și cu ceilalți câini. A durat mult și încă mai mergem. La început am vomitat mâncarea, iar acum se scurge în cutia de sub mine. Mi-e foame dar nu pot mânca. Sunt obosit și mi-e frică. Inima mea bate nebunește și lăbuța încă mă doare deși nu o mai am.
…va continua…
Povestea câinelui Pico I puteți citi aici:
Povestea câinelui Pico III puteți citi aici:
Lasă un răspuns