Povestea câinelui Pico, este povestea care m-a impulsionat și m-a inspirat să scriu acest blog. Pentru mine a fost un strigat disperat că trebuie să schimbăm ceva în România pentru câinii străzii, pentru câinii comunitari. Eu cred cu tot sufletul în cuvintele spuse de Mahatma Gandhi: „Măreția unei națiuni și progresul său moral pot fi judecate după felul în care își tratează animalele”. Da, unul din indicatorii nivelului de civilizație și moralitate al unei societăți este compasiunea și responsabilitatea față de animale.

Sunt convinsă că noi, in Romania, avem mult de lucru printre altele și cu mentalitatea unora vis a vis de câini și rolul lor în viața de familie, cu mentalitatea de macho- cum să castrăm câinii- că nu mai sunt „bărbați” și multe altele care le vom discuta pe rând în acest blog.

Salvarea animalelor nu se limitează doar la munca unor câtorva ONG-uri care se lupta zi de zi cum să „facă rost” de mâncare pentru animalele salvate ca să poată supraviețui. Ca să nu mai vorbim de banii necesari pentru deparazitări și tratamente medicale. Noi toți trebuie să facem ceva, să reducem numărul câinilor străzii, noi toți trebuie să vrem să facem o schimbare și să conștientizăm că soluția nu este trimiterea acestor suflete în țări mai civilizate decât noi.

Povestea câinelui Pico

Povestea câinelui Pico în original o găsiți aici, povestită de doamna Susie Last, una dintre cei mai cunoscuți psihologi de animale din țările vorbitoare de limbă germană (Germania, Austria și Elveția), Susi Last și una dintre mentorii mei în psihologia canină.

Cine este Pico

Eu sunt un câine în floarea vârstei, născut pe stradă. Sunt un mascul feroce, am și urmăși, sunt impunător- altfel n-aș mai fi aici. Trebuie să mă impun, că sunt mic și mulți dintre ortacii mei sunt mult mai mari și mai puternici. Dar eu, eu sunt abil și viclean, mă descurc bine pe aici și știu exact unde găsesc mâncare. Este secretul meu, pe care nu-l spun nimănui.

Mai am și alte poveți: de oameni trebuie să te ferești, să fii foarte atent, deşi unii dintre ei chiar îți dau mâncare. Dar trebuie să îi recunoști. Eu, eu îi cunosc bine pe oameni, i-am observat mult timp și știu bine cine are intenții bune și cine nu. Trăiesc aici în acest cartier din totdeauna, aici m-am născut și știu unde găsesc mâncare și cunosc toți câinii din cartier.

Cu unii mă înțeleg bine, altii sunt agresivi și vor mâncarea mea, de ei trebuie să mă feresc, mai ales când vin în haită. Pentru că sunt mic, nu mă primesc și pe mine în haita lor, nu se pot folosi de mine. Da ei n-au văzut că sunt mai siret decât ei. Așa că trebuie să-mi port singur de grijă, nu am o haită care să-mi ofere siguranță.

Da nici n-am nevoie de haită pentru că sunt perspicace, mă cunosc bine și sunt foarte atent să am totdeauna o scăpare, să pot fugi. Aici în cartierul meu, există niște locuri în care oamenii pun mâncare pentru mine. La locurile alea ajung doar dacă merg pe șosea. Oameni nu întâlnesc pe sosea, sunt doar niște cutii mari de conserva care put. De ele trebuie să mă feresc. Ca norocul nu sunt multe, le văd când vin și stau pe margine. Dar pe șosea drumul e mai scurt, sunt ferit de oameni și de alți câini, nici cu ei nu mă întâlnesc aici.

Labuţa e rănita

Mă doare lăbuța, mi-am prins-o în ceva. Unghiile le-am sfâșiat când am încercat să scap, să mă eliberez. Nu pot să calc pe ea și trebuie să mă descurc doar în trei labe, până se vindecă.

Asta e viață pe stradă: dacă nu ești atent, te rănești sau chiar mori. Trebuie să fiu foarte atent, să păstrez distanță. Da asta știu, fiindca trăiesc de mult aici și mă cunosc…..

„Hai vino, lasă-mă să văd, eșți rănit, eu te ajut, uite am mâncare, poți veni mai aproape, nu-ți fac nimic. Nu fi așa timid, lăbuță ta…tu schiopatezi, lasă-mă să văd.”

Voce liniștită, o față prietenoasă…. dar nu te cunosc! Ceva îmi șoptește-nu te apropia-….dar mă doare tarelabuta și mi-e foame! În ultimele zile n-am putut să trec pe la toate locurile cu mâncare căci sunt tare încet pe trei picioare. Pe când am ajuns și eu, mâncarea nu mai era, au mâncat-o deja ceilalți. Să mă apropii? Mi-e așa de foame… Oare este un om în care pot avea încredere?

„L-am prins! Repede în boxa cu el și la veterinar!”

 

……va continua……

Povestea câinelui Pico II o poți citi aici:

Povestea câinelui Pico III o poți citi aici: