În jurul subiectului sterilizării câinilor circulă numeroase păreri, unele chiar contradictorii. Mulți proprietari nu știu exact care câini trebuie sterilizați și care nu, iar confuzia este alimentată de interpretări greșite ale termenilor folosiți în legislație.
Pentru a clarifica aceste aspecte, am consultat legislația românească în vigoare și normele metodologice de aplicare, astfel încât informațiile prezentate mai jos să fie bazate pe texte legale, nu pe opinii sau percepții.
Ce spune legea românească despre sterilizarea câinilor
Conform Legii nr. 258/2013, care modifică OUG nr. 155/2001 privind gestionarea câinilor fără stăpân, legea prevede explicit:
Este obligatorie sterilizarea câinilor cu sau fără stăpân care aparțin rasei comune și a metișilor acestora.
Sunt exceptate doar:
- exemplarele cu regim special,
- câinii pentru care există contraindicații medicale dovedite, care fac intervenția chirurgicală un risc.
Legea face trimitere directă la normele metodologice de aplicare atunci când menționează aceste excepții.
Ce sunt normele metodologice și unde sunt reglementate
Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 155/2001 sunt aprobate prin:
Hotărârea Guvernului nr. 1059/2013
Acesta este actul normativ la care se referă articolul 13² atunci când menționează:
„…excepție făcând exemplarele cu regim special prevăzute în normele metodologice…”
Ce clarifică normele metodologice
Normele explică modul de aplicare al legii, fără a modifica regula de bază.
Ce înseamnă „exemplare cu regim special”
Normele se referă exclusiv la situații clar documentate, precum:
- câini utilitari sau de serviciu (pază, intervenție, activități specifice),
- câini aparținând unor instituții,
- câini cu documente justificative,
- câini cu contraindicații medicale stabilite de medicul veterinar.
Nu există nicio excepție bazată pe aspectul câinelui, pe rasa „presupusă” sau pe mențiunile din carnetul de sănătate.
Ce NU fac normele metodologice
Este important de subliniat ce nu apare nicăieri în lege sau în norme:
- nu există o definiție morfologică a „câinelui de rasă”,
- carnetul de sănătate nu este recunoscut ca document de atestare a rasei,
- nu sunt menționate standarde FCI, criterii de talie, culoare sau conformație,
- nu este anulată obligația de sterilizare pentru câinii fără pedigree.
Normele completează procedura, dar nu creează excepții generale.
De unde apare confuzia
Confuzia apare din interpretarea greșită a noțiunii de „câine de rasă”.
Mulți proprietari consideră că:
- dacă un câine seamănă cu o anumită rasă,
- sau dacă rasa este menționată în carnetul de sănătate,
acesta ar fi automat exceptat de la sterilizare.
Din punct de vedere legal, acest criteriu nu este valabil.
Clarificarea esențială: pedigree vs. carnet de sănătate
Din punct de vedere juridic:
- un câine este considerat „de rasă” doar dacă deține certificat de origine (pedigree) emis de o asociație chinologică recunoscută;
- carnetul de sănătate este un document sanitar-veterinar, cu rol informativ, nu juridic;
- mențiunea rasei în carnet nu conferă statut legal de „câine de rasă”.
Astfel, un câine fără pedigree este încadrat legal la rasă comună sau metis, indiferent de aspectul exterior sau de rasa trecută în carnetul de sănătate.
Concluzie – obligația de sterilizare
- 🔹 Sterilizarea este obligatorie pentru câinii de rasă comună și metișii acestora, cu sau fără stăpân.
- 🔹 Excepțiile sunt strict reglementate și se referă doar la situații documentate.
- 🔹 Carnetul de sănătate nu dovedește rasa și nu oferă excepție de la sterilizare.
- 🔹 Singurul criteriu administrativ relevant este existența pedigree-ului.
- 🔹 Lipsa unei definiții detaliate în lege explică apariția interpretărilor greșite, dar nu anulează obligația legală.
Ce obligații are primăria în privința sterilizării câinilor
Discuția despre sterilizare este adesea purtată exclusiv în jurul obligațiilor proprietarilor. Mult mai rar este analizat rolul autorităților locale, deși legea prevede explicit implicarea acestora.
Conform OUG nr. 155/2001, modificată prin Legea nr. 258/2013, autoritățile administrației publice locale au un rol activ în reducerea populației canine, inclusiv prin sprijin financiar pentru sterilizare.
Ce spune concret legea
Articolul 2¹ alin. (1) prevede că autoritățile administrației publice locale pot asigura din bugetul local subvenționarea costurilor privind:
- sterilizarea,
- identificarea și înregistrarea câinilor cu stăpân aparținând rasei comune sau metișilor acestora.
Alineatul (2) permite derularea acestor activități:
- direct de către autorități,
- sau prin asociații și fundații de protecție a animalelor,
cu respectarea legislației sanitar-veterinare.
Legea creează, așadar, cadrul legal pentru finanțarea prevenției, nu doar pentru sancționarea cetățenilor.
De ce este esențială prevenția
Prevenția înseamnă intervenție timpurie și susținută, nu reacție târzie la efecte deja produse. În lipsa unor programe accesibile de sterilizare, problema nu dispare, ci se mută în timp.
În lipsa sprijinului financiar:
- obligația de sterilizare cade exclusiv pe umerii proprietarului,
- costurile devin o barieră reală,
- reproducerea necontrolată și abandonul continuă.
Pe termen mediu și lung, sterilizarea preventivă este semnificativ mai puțin costisitoare decât:
- capturarea,
- transportul,
- adăpostirea,
- gestionarea câinilor prin servicii de ecarisaj.
Despre ecarisaj și utilizarea banilor publici
Serviciile de ecarisaj reprezintă o realitate administrativă și sunt reglementate de lege. Ele gestionează însă efectele, nu cauzele problemei.
În multe localități, o parte importantă din buget este direcționată către:
- capturare,
- transport,
- adăpostire temporară,
prin operatori specializați.
Legea nu prevede redirecționarea automată a acestor fonduri către sterilizare, dar permite alocarea de fonduri distincte pentru prevenție.
Acest articol nu formulează acuzații și nu presupune existența unor abuzuri.
Însă este legitim să ne întrebăm dacă echilibrul bugetar nu ar putea fi ajustat în favoarea măsurilor care reduc problema la sursă.
Eutanasia – soluție de ultimă instanță
Eutanasia este prevăzută de lege ca măsură excepțională, nu ca politică publică principală.
Utilizarea ei recurentă indică, de cele mai multe ori, eșecul prevenției.
O strategie eficientă ar trebui să urmărească:
- reducerea numărului de câini care ajung în adăposturi,
- nu eficientizarea eliminării lor.
Concluzie finală
- 🔹 Ecarisajul tratează consecințele, nu cauzele.
- 🔹 Sterilizarea este singura măsură cu impact real și durabil.
- 🔹 Legea permite finanțarea prevenției; aplicarea depinde de decizia locală.
- 🔹 O dezbatere onestă despre prioritățile bugetare este legitimă și necesară.
- 🔹 Eutanasia trebuie să rămână o soluție de ultimă instanță, nu o strategie.
Lasă un răspuns